Ati fi poate tentati sa credeti ca de vina este toamna, ziua din ce in ce mai scurta si norii care nu se mai dau dusi.
Gresit. E o altfel de tristete, fara legatura cu anotimpurile sau cu fenomenele meteo, dar legata de trecerea timpului.
Am asistat ca multi dintre voi, din fata televizorului, la discursul regelui. Dupa cum spuneam pe un site de socializare, o lectie de bun simt, intr-o limba pe care nu o stim.
O lectie despre modestie, despre valori, despre oameni si vremuri. Si uitandu-ma asa, nu am devenit nici monarhista, nici entuziasta si nici nu mi-au dat lacrimile de emotie.
Doar m-a cuprins o tristete cumplita, tristetea de a sti ca la 90 de ani, regele Mihai este o ultima figura de asemenea calibru care a condus vreodata Romania. Ca noi, cei din generatia mea si cei din a copiilor nostri si poate si a copiilor lor nu vor mai ajunge sa fie mandri ca sunt romani. Ca odata ce regele Mihai nu va mai fi, nicio publicatie franceza, sau engleza sau de oriunde nu va mai scrie nici macar un rand cu respect despre noi ca popor.
Probabil ca oameni ca lumea se vor mai naste si vor mai avea unii dintre ei curajul sa-si recunoasca poporul, dar vor fi voci mici, acoperite de vuietul ingrozitor al mizeriei morale, al infractionalitatii ca mod de viata, al micimii si degradarii.
Pentru a nu ne mai fi rusine cu pasaportul romanesc peste hotare, pentru a putea privi mandri la steag si la simbolurile nationale este nevoie de mai mult decat de un gimnast bun, sau de o echipa de ...(completati cu ce vreti voi) medaliata cu aur, sau de vreun savant despre care la el acasa nici macar nu se vorbeste.
E nevoie de un om mare si regele Mihai e un om mare. Din pacate drumul lui doar s-a incrucisat in ultimii ani cu alunecarea noastra in abis, iar de acum inainte ar fi naiv sa ne punem speranta in el. Oricat de demn, de modest, de respectat ar fi.
De asta sunt trista. Pentru ca ieri am intrezarit un licar de speranta, dupa multi ani in bezna fatalismului...iar licarul acesta sta sa se stinga definitiv...