PRIMAVARA

Mai bine de o saptamana de cenusiu bucurestean, praf si incercari timide de primavara. Parca nu ar mai fi nimic de spus.

MUCENICI ... CU MULTA NUCA!

Habar n-am de ce nu mi-au placut niciodata mucenicii si nici de ce acest moft al meu de neinteles a creat an de an, o mica drama familiala. Nu-mi plac si pace si mai ales ma irita la culme faptul ca nu inteleg ce semnificatie au. Sunt sigura ca am auzit vorbindu-se despre asta la televizor sau precis am citit pe undeva. DAR nu tin minte. Ziua de 9 martie trece, trece si anul, vine urmatoarea...si, ups!, iar nu stiu de unde vin mucenicii. Stiu cate ceva despre semnificatia religioasa, dar de aici pana la opturile acelea mici invartite intr-o aromata zeama de...nuca, ehei, drum lung.

Cand eram mica, ziua de 8 martie, insemna ca ne jucam cu mucenicii. Ai mei se chinuiau sa impleteasca aluatul cat mai artistic in colacei, iar eu suceam in nestiinta mea cate un sul mare de coca, pe care saracii trebuiau sa-l sacrifice in numele linistii de a putea face mucenici. Odata umpluta camera cu faina...(ritualul se desfasura in sufragerie, din cauza inghesuielii din bucatarie) se termina si distractia de mucenici.

Ciorba dulce pe care si-o inghesuiau ai mei in farfurii a doua zi mi se parea un non-sens. (Sau mi s-ar fi parut daca as fi stiut ce inseamna). Si inca mi se pare. Reticenta fata de ei a mai scazut insa. Am si mancat o farfurie - anul trecut - doar de dragul zambetului mamei, care m-a vazut in sfarsit "de-a casei".

Aseara insa m-am apropiat mai mult de ei. I-am privit minute in sir cum alergau dintr-o margine in alta a oalei, sub presiunea pe care o punea pe ei clocotul apei si m-au furat asa gandurile. Si m-am gandit ca - iata - am descoperit o semnificatie a mucenicilor. O pace care inca se mai simte si acum in bucatarie cu iz de scrotisoara si coaja de portocala, si aminteste a Craciunul trecut, nu poate fi decat un lucru bun. Un bun moment sa te opresti o clipa inainte de a trece cu totul pragul primaverii pentru a te gandi la lucruri frumoase.

Cred ca de asta era atata liniste si bucurie in ziua in care se rasuceau "firele" de aluat ce urmau sa ia forma de colacel. Cred ca era un moment de reflectie...Sau doar asteptarea unui festin pe care eu refuz cu incapatanare sa-l inteleg?...

O PRIMAVARA FRUMOASA !!!

VIATA CA UN COMPROMIS

Nu e un secret pentru nimeni ca traim de pe o zi pe alta, intr-un continuu compromis. De la renuntarea la cateva minute de somn, pentru ca el/ea s-a trezit mai devreme si nu concepe sa mai cochetam cu mos Ene, pana la semnarea fara intrebari (sau chiar cu intrebari) a unei mariri de salariu care nu corespunde propriei pareri despre noi.

Totul este un compromis in care vrem-nu vrem trebuie sa ne complacem, pentru a supravietui. Nu pot insa sa nu ma intreb, pana unde poate merge compromisul si care este limita inferioara a demnitatii de om? Care sunt lucrurile care pot fi negociate? Care sunt problemele unde incap renuntari? Care sunt renuntarile bune si dupa ce criteriu le putem considera asa?

O mie de intrebari cu 10 mii de raspunsuri, pentru ca se vor gasi, fara indoiala, opinii peste opinii, care de care mai diferita decat alta. Nu voi zabovi mult. Voi spune doar ca un compromis nu este o infrangere acceptata, decat atunci cand renuntarea este totala de o anumita parte. In rest, este un mod elegant de a trece prin JUNGLA ORASULUI cu blana intacta si cu privirea sus. Este o forma de civilizatie, dar poate deveni o forma de capitulare.

Sunt convinsa ca suntem mult mai inclinati catre compromis decat odinioara. Nu stiu care ar fi motivul insa de cele mai multe ori, lupta nici nu mai exista. Negocierea este scurta, pretul stabilit si...pupat piata independentei.

Nu vreau sa judec pe nimeni si nu cred ca a-ti pupa in fund seful este un lucru reprobabil. Reprobabil este ca el sa fie flatat de asa ceva. Nu cred ca a inchide ochii in fata casieritei cu tupeu care face cu ou si cu otet pentru ca n-ai o mie de lei este o forma de umilinta. Este singura reactie demna posibila. O alta varianta este corectia fizica, dezaprobata insa intr-o societate civilizata ca a noastra. Nu cred ca spaga la medic te transforma intr-un taran care se caciuleste boierului. Este o afacere pe care daca stii sa o conduci cum vrei, toata lumea este multumita. Cand doctorul este un marlan si se targuieste mai rau ca o negustoreasa, mai exista (sa n-o ignoram) corectia fizica. DA, stiu, blamata de civilizatia secolului XXI.

Am sa condamn insa intotdeauna compromisurile facute cu viata ta personala. Am sa condamn in fata oricarei instante renuntarea la dragoste pentru bani, casniciile bazate pe interese materiale atat de puternice incat pot infrange ( cu cata cruzime si cu cat cinism!!!) entuziasmul si frumusetea tineretii. Am sa fiu toata viata impotriva negotului cu sentimente, de oricare sex ar fi cel care e dispus sa cedeze.

Si nu o spun dintr-o falsa moralitate, sau dintr-o subtila etica nu stiu de care...Rationamentul e simplu. Daca la serviciu sunt un parlit de angajat, daca la magazin sunt un parlit de client, daca in fata autoritatilor publice sunt un parlit de...contribuabil demn de neglijat ( ore intregi in fata unui ghiseu!!!), acasa, in viata mea personala SUNT OM!


P.S : Pentru cei care au inca indoieli asupra a ceea ce am vrut sa spun prin corectie fizica, precizez ca se traduce drept : O SFANTA MAMA DE BATAIE!

S-auzim de bine!

SEBASTIAN

Este imposibil sa nu-l iubesti pe Sebastian. Pe Mihail Sebastian. Sau poate pentru altii nu este, pentru mine, insa da.

Este imposibil sa nu ma identific uneori pana la lacrimi cu o drama pe care n-am trait-o, dar care virtual, este posibila in orice moment. Si nu ma refer la drama "evreiasca", pe care nu am s-o analizez acum si nici macar nu sunt sigura ca o inteleg, ca un outsider ce sunt, ci la drama umana si literara.

"Jurnalul" pe care tocmai l-am terminat de citit este dincolo de o marturie a vremurilor, o marturie a unei vieti, pe care inca, cred ca nu o pot intelege, ci doar ghici din randurile scrise…cu atat de mult timp in urma.

Plecand de la frenezia si apoi dezamagirea procesului literar, cu care – la cu totul alte proportii, si fara nici un fel de "pretentii" din partea mea – m-am confruntat de cateva ori in incercarile, nereusite de a scrie….deci plecand de la acest teribil "head-eater" care este conceperea si apoi turnarea pe coala a unei povesti si pana la mizeria cotidiana si dezamagirea umana, totul se leaga, suprinzator, intr-un destin care – cred eu – nu putea avea alt deznodamant.

Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat cu Sebastian daca ar fi supravietuit anului 1945. Libertatea pe care o asteptase ani la rand si pe care o crezuse castigata o data cu infrangerea nemtilor…Ce iluzie. Cum ar fi putut intelege oare, ceea ce avea sa se intample, implacabil, in urma intrarii si ramanerii (chiar si dupa retragere…) trupelor sovietice in Bucurestiul "eliberat" ?

Haituit si blamat pentru originea sa in anii '30-'40, ce soarta l-ar fi asteptat pe Sebastian cand acestei "vine" i s-ar fi adaugat una mult mai grava in anii ce aveau sa vina…aceea de a fi intelectual. Un intelectual prea sensibil, prea rafinat, prea "rece" pana la urma, pentru febra proletara care pandea dupa coltul asa zisei eliberari…

Replica pe care o consemneaza din povestirile lui Visoianu – spre sfarsitul "Jurnalului" - acea intrebare, ca un verdict : "Ce ati cautat la Stalingrad?", s-ar fi intors – la alta scara, evident – impotriva celor care, pana la urma aveau si o alta vina, aceea de a fi supravietuit hitleristilor, legionarilor, regimului Antonescu ?
Sunt atatea intrebari la care nu reusesc sa gasesc raspuns, sunt atatea lucruri pe care oricat m-as stradui nu le pot intelege, din punct de vedere uman sunt de neinteles… Ura viscerala, colaborationismul las, ezitarile vinovate…

Ma intorc la ce am scris in "Erich". Cum sa intelegi o epoca, o tragedie universala, o cutremuratoare succesiune de crime – civile, armate, religioase, etnice – din manualele seci in care pagini intregi sunt umplute cu date…cifre…nume fara nici o rezonanta.
E adevarat ca una dintre pasiunile mele este cel de-al doilea razboi mondial. Nu pentru ca in istorie nu s-ar fi consumat mult mai multe orori, ci pentru ca este mai aproape decat oricare alta.

Citind marturiile vremii, nu poti sa nu te cutremuri…Recunosc, poate cu cinism ca cifra mortilor in Holocaust ma lasa rece. Nu pot insa sa nu incremenesc fie si o clipa la gandul unui singur om – oricare ar fi el – care a trecut prin Infern. Fie ca Infernul s-a numit Holocaust sau pur si simplu razboi.

Drama unui singur om este mai puternica decat orice statistici.
De ori de cate ori ai citi despre bombardamente, despre numarul lor, despre victime, despre pagube…ce reactie iti poate provoca, un proces verbal, chiar si atunci cand este un proces verbal de viata?

Imaginile, marturiile in alb negru sau color, poze sau film, au si ele impactul lor pe care nu pot sa nu-l recunosc. Dar…intr-un secol al fictiunii pure, al efectelor vizuale, al tehnicilor care pot sa invie chiar si mortii (refacerea virtuala a imaginii unor actori de mult plecati), cat de mare este impactul?

Ruinele Stalingradului, ale Berlinului, ale Gemenilor din New York…Sa recunoastem, suntem o societate dezumanizata…Tehnica ne face insensibili (pe termen mediu si lung – pentru ca pe termen scurt, mai exista scurte zvacniri de …umanitate) la dramele, la tragediile de langa noi.

Dar am divagat destul de mult. Revin la drama unui om. A unui singur om, si cand spun asta nu ma refer neaparat la Sebastian. La oricare dintre cei care au trait Infernul si au reusit sa-i supravietuiasca. Sau nu.

Daca datele nu mai ating nici o coarda, daca imaginile, oricat de reale, sunt pana la urma doar copii nereusite ale unor efecte speciale de ultima ora…ce mai ramane? Raman sentimentele. Eternele sentimente. Din ce in ce mai ostracizate, mai blamate, mai ignorate. Sentimentele supravietuiesc oricat de mult timp ar trece.


"Sambata, 8 aprilie 1944
[…] Ieri dupa amiaza am fost in cartierul Grivita. De la Gara, la bulevardul Basarab, nici o casa – nici una – n-a scapat neatinsa. Privelistea e sfasietoare. Se mai dezgroapa inca morti, se mai aud inca vaiete de sub daramaturi. La un colt de strada, trei femei boceau cu tipete ascutite, rupandu-si parul, sfasiindu-si hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase putin dimineata si peste toata mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziune atroce, de cosmar. N-am mai fost in stare sa trec dincolo de Basarab – si m-am intors acasa, cu un sentiment de sila, de oroare si neputinta."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.541

"Vineri, 28 iulie [1944]
[…] Bombardamentul de a[sta]-noapte a fost teribil. Am avut mereu impresia ca valuri de avioane vin spre noi, spre cartierul nostru. Zguduiturile erau ca de cutremur. Zidurile se clatinau. Un nor de praf a deschis usa pivnitei si a adus parca un miros de incendiu.
Cand am iesit din adapost , flacari imense se vedeau spre Posta si Mitropolie. Am umblat pe urma prin oras […]. Un incendiu in Selari parea ca va aprinde tot orasul.[…]"
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.553

Dincolo de razboi, citindu-l pe Sebastian te lovesti de oroarea exterminarii. Cateva randuri, au spus pentru mine mai mult decat o mie de povesti, oricat de cutremuratoare :

"Marti, 10 noiemvrie [1942]
[…] M-a strabatut o clipa gandul ca intr-o noapte – o noapte ca asta – am putea fi toti macelariti in casele noastre. Si intre timp vazduhul ar vibra de vestea victoriei."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.484


Mi se pare ca Sebastian a avut un moment de lucida si mult prea crunta clarviziune. Desi scenariul a fost altul, o insemnare din august 1944, vine sa reaminteasca in cateva propozitii simple, seci, adevarul anticipat :

"Marti, 29 august [1944]
Cum sa incep ? De unde sa incep?
Rusii sunt in Bucuresti.
Parisul e liber.
Casa din Antim, distrusa de bombe."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.558

O insemnare care ma aduce la inceputul acestui "pretins discurs" despre Sebastian. Mai precis, acestui Manifest pentru Sebastian.

Invocata victorie inutila, survenita unui masacru general, se regaseste intr-o alta forma in aceste randuri, dar mai ales in finalul pe care Sebastian nu-l putea sti, poate, cel mult, intui.
O victorie aliata, eliberatoare, de care nu s-a putut bucura ? O victorie pe care a trait-o atat cat ea a fost cu adevarat eliberatoare, retragandu-se in "pragul" in care cosmarul se pregatea sa reinceapa? Un destin tragic, sau – pana la urma – o victorie finala si o eliberare bine meritata ? N-am gasit inca raspuns si cu siguranta voi mai scrie despre Sebastian. Sunt atatea de spus…
Acum insa, o sa inchei tot cu cuvintele lui :


"Miercuri, 9 decemvrie [1942]
Niciodata poate n-am simtit mai acut, si in acelasi timp, sentimentul ca sunt un om sfarsit si dorinta deznadajduita de a reveni la viata. Erau in mine – sunt inca in mine - aptitudini de fericire – un anumit elan, nu stiu ce lirism, o mare incredere in lumina, in seninatate, in viata, o anumita caldura, o nesfarsita putere de a iubi…- si toate, toate au fost inabusite, ruinate, pierdute. E un blestem care ma urmareste de departe. Razboiul e o catastrofa care uneori copleseste – si ma face sa le uit – nefericirile mele vechi, dar alteori le adanceste, le subliniaza, le mentine treze, ca pe niste rani mereu sangerande. Mi-e necaz pe mine ca scriu atat de prost (ar trebui probabil sa nu mai scriu deloc, intr-un moment in care nu ma pot controla), dar e o nevoie de a spune, de a striga, de a libera – macar prin urlet – ceva din oribilul meu cosmar."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.488


(Preluat de pe fostul meu blog...still)

ERICH

L-am cunoscut pe Erich Maria Remarque prin intermediul unei carti de istorie din Franta, in care, spre deosebire de manualele noastre obositoare si dureros de prost scrise, erau tot felul de trimiteri la literatura vremii, la personalitatile din epoca si la marturiile lor. Recunosc ca m-a fascinat de la inceput numele cel putin neobisnuit…cel putin pentru mine, care asociez numele de Maria, cu femeia prin excelenta. Ma rog, destul de lumeasca prima abordare…

Asa am auzit prima data de … « All quiet on Western Front », tradus in romana, « Pe frontul de vest, nimic nou ».

Pana l-am citit prima data, au trecut ani buni, pentru ca nu mi-a fost la indemana nici una dintre cartile lui. Iar prima, intamplator sau nu, a fost chiar : « Pe frontul de vest, nimic nou »

Nu cred ca este o carte usoara, nu cred ca este o carte pe care sa o citesti cu cafeaua intr-o mana si cu o briosa calda in alta. Si asta pentru ca ti s-ar raci cafeaua si ti s-ar slei briosa. Nu mi-a fost usor sa o citesc, mi s-a parut cruda pe alocuri, mi s-a parut ca a ridicat un val de pe povestile de razboi, asa cum ne-am obisnuit sa le transformam in …povesti pana la urma. Nu, Remarque nu te lasa sa tarasti realitatea in …fictiune, oricata fictiune s-ar ascunde in spatele cartilor lui.

A doua carte, recunosc, nu am terminat-o nici pana azi : « Gam ».

Din nefericire, a fost un moment nepotrivit, cel in care m-am apucat sa o citesc, drept pentru care, semnul de carte a ramas intepenit, dupa cateva pagini. E drept, e cu totul altceva decat prima. Asa ca … imi promit ca ma voi intoarce cat de curand la ea.

Si in sfarsit ajung la povestea mea… La « Arcul de Triumf »

E o carte care merita citita, o carte despre viata, despre razboi, din spatele lui, despre oameni care sunt soldati, departe de transee, departe de arme, dar sunt soldati…Si totusi, raman oameni, sentimentele, viata, moartea… Sunt o mie de lucruri pe care as vrea sa le spun despre « Arcul de Triumf », dar mi-e teama ca nu voi reusi sa spun ce e mai bun despre el… Nu am pretentii ca fac critica literara, nu am pretentii de expert in astfel de scrieri. Stiu doar ca am citit, am citit chiar mult si mai stiu ca asta este romanul pe care nu mi-as fi iertat niciodata daca l-as fi ratat. Inutil sa va spun ca l-am gasit aruncat pe un raft intr-un anticariat…

Daca vreti sa evadati din existenta prea sufocanta, daca v-ati plicitisit de toate care se repeta cu frecventa de ceas cu cuc, daca banalitatea va inghite zi dupa zi, Arcul de Triumf este solutia.

O spun eu, poate ma insel, dar e bine din cand in cand, sa luam distanta, sa privim viata si din alt punct de vedere decat cel de dupa monitorul care "sucks our brain".

(Preluat de pe vechiul meu...asa zis blog. I'm trying to transfer them all)

SAPTE ANI DE CASNICIE...

Nu l-am trecut printre filmele mele favorite, insa este unul dintre clasici, trebuie sa recunosc...Nu foarte titrat, nu foarte apreciat, insa este un film, care reuseste sa faca misto de conditia noastra de monogami.

Este omul o fiinta monogama? De ce ar fi? Cate exemple de monogamie exista in natura? Cateva. Ne numaram printre ele? Sincer ma indoiesc. Daca ar fi asa, ar insemna ca majoritatea oamenilor sunt anormali, pentru ca actioneaza impotriva naturii lor. Mi-e greu sa cred asta. Nu cred in caracterul nostru monogam prin excelenta. Cred in puterea sentimentelor, cred in puterea obisnuintei, in cea a fricii si mai ales in puterea financiara. Caci daca toate celelalte dau gres, ramane aceasta din urma arma, mai convingatoare si mai sigura decat toate celelalte.

Dar in virtutea careia dintre puteri, ar trebui sa fim monogami? Puterea sentimentelor este cea mai slaba dintre ele. Prima care cedeaza este tocmai ea, desi se vor gasi multi care sa-mi sara in cap cu platitudini de genul : dragostea nu moare niciodata. Sigur ca da. Si marmota invelea ciocolata in staniol...Cate suntem oare in stare sa suportam in numele dragostei? Prea putine, as spune eu...

Cand flacara a ajuns sa se stinga intre doi oameni, intervine cea de-a doua...puterea obisnuintei. Mai puternica decat prima, amorteste ratiunea si scufunda viata de cuplu intr-o dulce letargie, in care piatra de temelie devine : "Ce conteaza?". Cineva imi spunea: te obisnuiesti cu un caine, d'apai cu un om. Corect. Ti-e drag sa-l vezi prin casa, te-ai obisnuit sa tipi la el, ca sa-ti descarci nervii si nu-ti poti imagina viata fara el/ea, prin care - nu-i asa - te eliberezi de toate trairile negative.

Puterea fricii este inca si mai mare. Cupluri care raman impreuna din frica...stiu o multime. Frica este in general de natura fizica. Instictul de conservare actioneaza pe termen scurt si pe termen lung. Daca este agresat zilnic, cel pe termen lung tinde sa se anuleze. Asa ca traim de azi pe maine cu frica de ...bataie, de certuri, de necunoscut, pana la urma...Si treaba merge. Frica ratarii este atat de indepartata, incat e perceputa foarte vag si fara impact.

Ultima si cea mai importanta - pentru atat de multi!- este puterea banilor. Desigur se aplica unei categorii aparte, functioneaza ca un liant care nu da gres. O fi el/ea asa si pe dincolo, dar vine cu bani acasa. Si banii pot cumpara fericirea. Nu, nu, nu este deloc o prostie! In functie de cat de dezvoltati spiritual sunt oamenii, fericirea merge de la o pereche de pantofi, pana la un week-end pe o plaja tropicala.

Am trecut rapid peste toate aceste variante. Ar mai fi multe altele, rezultate din combinarea celor patru puteri principale : obisnuinta cu banii, obisnuinta cu frica, sentimentele pentru bani (usor patologica), etc.

Care este secretul unor cupluri longevive, care este secretul cuplurilor mereu indragostite? Oamenii inca mai cauta raspuns. Si ca sa va spun un secret...Ori fericirea lor este falsa, ori au descoperit ceva mai presus de analize de genul celei pe care am facut-o aici.

Eu inca mai cred in sufletele gemene!

SPRING

Cred ca am vazut niste pomi care se pregateau sa dea in floare...Sper sa fie o primavara ca anul trecut, in care tot orasul asta gri a fost ingropat in flori de corcodus. Nu este el prea nobil, dar cata noblete a adus printre magazinele prafuite, dughenele semifalimentare si nesfarsitele lucrari ale primariei, pe care nu mai spera nimeni sa le vada vreodata gata!

ROMANIA, MEREU TRISTA

Intre Oscarurile desantat de opulente si mica sala trista, de la noi, ca un hol in care se inghesuiau mai multi cineasti sau gura casaca...mi-am permis un moment de analiza. Si asa nu era prea mult de facut. Ma uitam in jur, incercand sa gasesc noima hainelor care de care mai nepotrivite, de la puloverele afisate de boemii culturii cinematografice, pana la salurile fara nici o legatura cu ziua, ora sau locatia evenimentului. Ici colo, cate un decolteu mai indraznet, un spate mai dezgolit, totul in micul hol al cinematografului, unde erau mai multe camere decat premiati, mai multa tristete decat la un parastas, si mai multe platitudini rostite de la microfon, decat in o mie de editoriale prost scrise. Am auzit ca am avea, aici, in Romania, un fel de premii Oscar si noi. Ca astea, impartite intre cei cativa regizori pe care am ajuns sa-i demonetizam, prin laudele care nu mai contenesc la adresa lor ( si pe care si le insusesc demiurgic, ca pe o ofranda bine meritata!!)- deci ca aceste premii distribuite ( e cel mai potrivit termen pentru ce s-a intamplat acolo) in holul cinematografului nu sunt alea cu adevarat importante...Si ma intrebam din coltul meu, in care speram sa nu fiu observata. Pai, daca tot nu sunt importante, daca si asa o sa vina Oscarul romanesc peste noi in curand - chiar ma intreb cum o sa arate??? ca un dineu cu lume proasta la Merriot sau ca un coctail cu fite, in vreo alta locatie, tot cu fite - asa, deci, daca tot sunt de rahat astea de acuma, fata de alea care...nu stiu cum or sa fie...oameni buni, atunci ce cautati, cu mic cu mare, vinerea in miezul zilei sa va impartiti premii de doi lei, intr-o atmosfera de parastas, unor fete plictisite, fie de neinsemnatatea diplomelor, fie de prea plinul spiritului lor???

Am ramas cu un gust amar si m-am bucurat ca am ajuns acolo, doar pentru a afla ca indiferent daca vin invitati de la fostul CAP al comunei, sau de la Miss Piranda, sau chiar - ca in cazul nostru - dintr-un mediu cultural, orice "manifestare" se termina la noi, in fata unei farfurii in care indesi cata mancare poate sa incapa, ferindu-te cu grija de copii in costume de haine (sic!) care se alearga printre mese precum odinioara pe holurile hotelurilor de la mare. Bine, ca nu s-a apucat nimeni sa bata mingea!

Suntem totusi atat de tristi!