SEBASTIAN

Este imposibil sa nu-l iubesti pe Sebastian. Pe Mihail Sebastian. Sau poate pentru altii nu este, pentru mine, insa da.

Este imposibil sa nu ma identific uneori pana la lacrimi cu o drama pe care n-am trait-o, dar care virtual, este posibila in orice moment. Si nu ma refer la drama "evreiasca", pe care nu am s-o analizez acum si nici macar nu sunt sigura ca o inteleg, ca un outsider ce sunt, ci la drama umana si literara.

"Jurnalul" pe care tocmai l-am terminat de citit este dincolo de o marturie a vremurilor, o marturie a unei vieti, pe care inca, cred ca nu o pot intelege, ci doar ghici din randurile scrise…cu atat de mult timp in urma.

Plecand de la frenezia si apoi dezamagirea procesului literar, cu care – la cu totul alte proportii, si fara nici un fel de "pretentii" din partea mea – m-am confruntat de cateva ori in incercarile, nereusite de a scrie….deci plecand de la acest teribil "head-eater" care este conceperea si apoi turnarea pe coala a unei povesti si pana la mizeria cotidiana si dezamagirea umana, totul se leaga, suprinzator, intr-un destin care – cred eu – nu putea avea alt deznodamant.

Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat cu Sebastian daca ar fi supravietuit anului 1945. Libertatea pe care o asteptase ani la rand si pe care o crezuse castigata o data cu infrangerea nemtilor…Ce iluzie. Cum ar fi putut intelege oare, ceea ce avea sa se intample, implacabil, in urma intrarii si ramanerii (chiar si dupa retragere…) trupelor sovietice in Bucurestiul "eliberat" ?

Haituit si blamat pentru originea sa in anii '30-'40, ce soarta l-ar fi asteptat pe Sebastian cand acestei "vine" i s-ar fi adaugat una mult mai grava in anii ce aveau sa vina…aceea de a fi intelectual. Un intelectual prea sensibil, prea rafinat, prea "rece" pana la urma, pentru febra proletara care pandea dupa coltul asa zisei eliberari…

Replica pe care o consemneaza din povestirile lui Visoianu – spre sfarsitul "Jurnalului" - acea intrebare, ca un verdict : "Ce ati cautat la Stalingrad?", s-ar fi intors – la alta scara, evident – impotriva celor care, pana la urma aveau si o alta vina, aceea de a fi supravietuit hitleristilor, legionarilor, regimului Antonescu ?
Sunt atatea intrebari la care nu reusesc sa gasesc raspuns, sunt atatea lucruri pe care oricat m-as stradui nu le pot intelege, din punct de vedere uman sunt de neinteles… Ura viscerala, colaborationismul las, ezitarile vinovate…

Ma intorc la ce am scris in "Erich". Cum sa intelegi o epoca, o tragedie universala, o cutremuratoare succesiune de crime – civile, armate, religioase, etnice – din manualele seci in care pagini intregi sunt umplute cu date…cifre…nume fara nici o rezonanta.
E adevarat ca una dintre pasiunile mele este cel de-al doilea razboi mondial. Nu pentru ca in istorie nu s-ar fi consumat mult mai multe orori, ci pentru ca este mai aproape decat oricare alta.

Citind marturiile vremii, nu poti sa nu te cutremuri…Recunosc, poate cu cinism ca cifra mortilor in Holocaust ma lasa rece. Nu pot insa sa nu incremenesc fie si o clipa la gandul unui singur om – oricare ar fi el – care a trecut prin Infern. Fie ca Infernul s-a numit Holocaust sau pur si simplu razboi.

Drama unui singur om este mai puternica decat orice statistici.
De ori de cate ori ai citi despre bombardamente, despre numarul lor, despre victime, despre pagube…ce reactie iti poate provoca, un proces verbal, chiar si atunci cand este un proces verbal de viata?

Imaginile, marturiile in alb negru sau color, poze sau film, au si ele impactul lor pe care nu pot sa nu-l recunosc. Dar…intr-un secol al fictiunii pure, al efectelor vizuale, al tehnicilor care pot sa invie chiar si mortii (refacerea virtuala a imaginii unor actori de mult plecati), cat de mare este impactul?

Ruinele Stalingradului, ale Berlinului, ale Gemenilor din New York…Sa recunoastem, suntem o societate dezumanizata…Tehnica ne face insensibili (pe termen mediu si lung – pentru ca pe termen scurt, mai exista scurte zvacniri de …umanitate) la dramele, la tragediile de langa noi.

Dar am divagat destul de mult. Revin la drama unui om. A unui singur om, si cand spun asta nu ma refer neaparat la Sebastian. La oricare dintre cei care au trait Infernul si au reusit sa-i supravietuiasca. Sau nu.

Daca datele nu mai ating nici o coarda, daca imaginile, oricat de reale, sunt pana la urma doar copii nereusite ale unor efecte speciale de ultima ora…ce mai ramane? Raman sentimentele. Eternele sentimente. Din ce in ce mai ostracizate, mai blamate, mai ignorate. Sentimentele supravietuiesc oricat de mult timp ar trece.


"Sambata, 8 aprilie 1944
[…] Ieri dupa amiaza am fost in cartierul Grivita. De la Gara, la bulevardul Basarab, nici o casa – nici una – n-a scapat neatinsa. Privelistea e sfasietoare. Se mai dezgroapa inca morti, se mai aud inca vaiete de sub daramaturi. La un colt de strada, trei femei boceau cu tipete ascutite, rupandu-si parul, sfasiindu-si hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase putin dimineata si peste toata mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziune atroce, de cosmar. N-am mai fost in stare sa trec dincolo de Basarab – si m-am intors acasa, cu un sentiment de sila, de oroare si neputinta."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.541

"Vineri, 28 iulie [1944]
[…] Bombardamentul de a[sta]-noapte a fost teribil. Am avut mereu impresia ca valuri de avioane vin spre noi, spre cartierul nostru. Zguduiturile erau ca de cutremur. Zidurile se clatinau. Un nor de praf a deschis usa pivnitei si a adus parca un miros de incendiu.
Cand am iesit din adapost , flacari imense se vedeau spre Posta si Mitropolie. Am umblat pe urma prin oras […]. Un incendiu in Selari parea ca va aprinde tot orasul.[…]"
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.553

Dincolo de razboi, citindu-l pe Sebastian te lovesti de oroarea exterminarii. Cateva randuri, au spus pentru mine mai mult decat o mie de povesti, oricat de cutremuratoare :

"Marti, 10 noiemvrie [1942]
[…] M-a strabatut o clipa gandul ca intr-o noapte – o noapte ca asta – am putea fi toti macelariti in casele noastre. Si intre timp vazduhul ar vibra de vestea victoriei."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.484


Mi se pare ca Sebastian a avut un moment de lucida si mult prea crunta clarviziune. Desi scenariul a fost altul, o insemnare din august 1944, vine sa reaminteasca in cateva propozitii simple, seci, adevarul anticipat :

"Marti, 29 august [1944]
Cum sa incep ? De unde sa incep?
Rusii sunt in Bucuresti.
Parisul e liber.
Casa din Antim, distrusa de bombe."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.558

O insemnare care ma aduce la inceputul acestui "pretins discurs" despre Sebastian. Mai precis, acestui Manifest pentru Sebastian.

Invocata victorie inutila, survenita unui masacru general, se regaseste intr-o alta forma in aceste randuri, dar mai ales in finalul pe care Sebastian nu-l putea sti, poate, cel mult, intui.
O victorie aliata, eliberatoare, de care nu s-a putut bucura ? O victorie pe care a trait-o atat cat ea a fost cu adevarat eliberatoare, retragandu-se in "pragul" in care cosmarul se pregatea sa reinceapa? Un destin tragic, sau – pana la urma – o victorie finala si o eliberare bine meritata ? N-am gasit inca raspuns si cu siguranta voi mai scrie despre Sebastian. Sunt atatea de spus…
Acum insa, o sa inchei tot cu cuvintele lui :


"Miercuri, 9 decemvrie [1942]
Niciodata poate n-am simtit mai acut, si in acelasi timp, sentimentul ca sunt un om sfarsit si dorinta deznadajduita de a reveni la viata. Erau in mine – sunt inca in mine - aptitudini de fericire – un anumit elan, nu stiu ce lirism, o mare incredere in lumina, in seninatate, in viata, o anumita caldura, o nesfarsita putere de a iubi…- si toate, toate au fost inabusite, ruinate, pierdute. E un blestem care ma urmareste de departe. Razboiul e o catastrofa care uneori copleseste – si ma face sa le uit – nefericirile mele vechi, dar alteori le adanceste, le subliniaza, le mentine treze, ca pe niste rani mereu sangerande. Mi-e necaz pe mine ca scriu atat de prost (ar trebui probabil sa nu mai scriu deloc, intr-un moment in care nu ma pot controla), dar e o nevoie de a spune, de a striga, de a libera – macar prin urlet – ceva din oribilul meu cosmar."
Mihail Sebastian, "Jurnal 1935-1944", Ed.Humanitas, 2005, pg.488


(Preluat de pe fostul meu blog...still)