Nu stiu daca am devenit eu mai intransigenta in ultimul timp sau lumea din jurul meu se schimba pe zi ce trece, dar parca tot mai multa lume una zice si alta face. Sau una zice si alta zice... Te cam apuca confuzia, nu-i asa?
Si daca in politica ne-am obisnuit deja cu uite demisia, nu e demisia, cu guvernul azi e prost si maine bun, cu inaltul principiu sa lingi unde ai scuipat, mania inconsecventei loveste din ce in ce mai multa lume si mai multe domenii.
N-a trecut bine anul de cand Raduleasca a plecat din tara cu toata scarba de care era in stare si ne-a scuipat in ochi de idioti ce suntem si nu stim sa o apreciem, ca s-a si intors ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
De fapt asta este marea mea uimire. Inocenta cu care oamenii proclama ceva ce au condamnat, cu care ii iubesc pe cei care tocmai ii urau, faptul ca nici macar nu clipesc atunci cand le aduci aminte ca gandeau exact pe dos...
Si ajung in sfarsit la marea mea dezamagire. Poate ca nu e chiar o ranzgandeala, dar este ceva ce nu credeam sa se intample.
Se intoarce Schumacher in Formula 1. Chiar si cei care nu sunt fani ai acestui sport stiu despre ce vorbesc. Schumacher nu e unul care sa treaca fara sa lase urme... Este de sapte ori campion mondial. Este cineva. Si s-a retras in hohotele de plans ale fanilor, lumea l-a aratat cu degetul pe Montezemolo ( seful de la Ferrari care sunt convinsa ca a avut ultimul cuvant in a-l scoate din joc pe Michael), multi au suferit si s-au intrebat cum va arata lumea de acum inainte, lumea de dupa Schumacher.
Ei, pana aici toate bune. Dar acum omul se intoarce. Si spun omul, pentru ca despre om este vorba si despre slabiciunile inerente speciei noastre. Ce alt motiv sa aiba un om care a demonstrat tot ce era de demonstrat, care a devenit legenda, cand inca este in viata, care a fost si este pentru multi un idol?
De ce se intoarce? Nu stiu sa-mi raspund. Nu stiu de ce se intoarce la Mercedes ( in afara de faptul ca acolo este prietenul Brown, in timp ce la Ferrari este dusmanul Montezemolo). Nu stiu de ce ar vrea dupa trei ani sa mai concureze cu cei tineri si dornici de victorie. De ce nu ramane asa cum il stie lumea, in combinezonul rosu, regele de pe pista?
E o dilema pe care doar timpul o va rezolva. Poate ca nu e o decizie proasta si poate ca nu o sa ajunga pe prima pagina a ziarelor ca pilotul care nu a stiut sa se retraga in glorie, poate ca nu va avea parte de o masina proasta si de o noua umilire in fata lui Alonso... Poate ca nu...
Si pentru ca vreau sa fiu sincera pana la capat, razgandirea face parte din mine la fel ca din fiecare dintre noi. E o a doua natura pana la urma. Asa ca daca acum trei ani am plans si eu ca multi altii cand s-a retras Schumacher, si daca l-am urat cu toata fiinta mea pe "plodul rasfatat al lui Briatore" si gestul lui victorios, azi gandesc altfel.
Pentru ca sunt fan Ferrari si pentru ca echipa merita si un pilot bun dupa toate cate i s-au intamplat. Azi sunt sunt fan Massa, poate voi fi fan Alonso si cred ca SCHUMACHER A FOST CEL MAI BUN. PANA AZI!
23 December 2009
08 December 2009
Caut cadouri...
Uite-asa vine iar vremea de alergat prin magazine, cu capul complet gol de vreo idee de cadou.
E greu cand cauti ceva anume si nu gasesti si mult mai greu atunci cand nu cauti nimic, dar tot speri sa te izbeasca vreo solutie perfecta, care sa multumeasca pe toata lumea.
Nu-i inteleg pe oamenii care cumpara cadouri doar asa ca sa scape de obligatii. Pentru mine e mult mai complicat. De fapt, tot timpul este mai complicat, pentru ca eu sunt mai complicata in mintea mea.
Cadoul trebuie sa fie ceva care sa surpinda, care sa placa, sa fie ceva ce omul isi doreste, sau daca nu-si doreste, macar sa nu-l urasca din tot sufletul. Cea mai grea soarta a unui cadou este sa fie aruncat intr-un sertar, sau sa fie dat mai departe.
Cunosc o groaza de oameni care primesc cadouri, se prefac ca se bucura, apoi nu stiu cum sa mai scape de ele. Am cunostiinte care nu cumpara niciodata cadouri, pentru ca tot timpul le recicleaza pe cele vechi.
Si mie mi s-a intamplat in cateva randuri si zau ca n-a fost prea placut. Adica, pe bune, de ce unii oameni iti dau lucruri cu care nu ai ce sa faci?
Sau chiar asa de neinteleasa sunt, incat primesc lucruri pe care nu le-as purta in veci, care nu au nici o legatura cu mine , cu felul meu de a fi?
Ma rog. Trebuie sa plec la cumparaturi. Poate-poate imi vine vreo idee.
E greu cand cauti ceva anume si nu gasesti si mult mai greu atunci cand nu cauti nimic, dar tot speri sa te izbeasca vreo solutie perfecta, care sa multumeasca pe toata lumea.
Nu-i inteleg pe oamenii care cumpara cadouri doar asa ca sa scape de obligatii. Pentru mine e mult mai complicat. De fapt, tot timpul este mai complicat, pentru ca eu sunt mai complicata in mintea mea.
Cadoul trebuie sa fie ceva care sa surpinda, care sa placa, sa fie ceva ce omul isi doreste, sau daca nu-si doreste, macar sa nu-l urasca din tot sufletul. Cea mai grea soarta a unui cadou este sa fie aruncat intr-un sertar, sau sa fie dat mai departe.
Cunosc o groaza de oameni care primesc cadouri, se prefac ca se bucura, apoi nu stiu cum sa mai scape de ele. Am cunostiinte care nu cumpara niciodata cadouri, pentru ca tot timpul le recicleaza pe cele vechi.
Si mie mi s-a intamplat in cateva randuri si zau ca n-a fost prea placut. Adica, pe bune, de ce unii oameni iti dau lucruri cu care nu ai ce sa faci?
Sau chiar asa de neinteleasa sunt, incat primesc lucruri pe care nu le-as purta in veci, care nu au nici o legatura cu mine , cu felul meu de a fi?
Ma rog. Trebuie sa plec la cumparaturi. Poate-poate imi vine vreo idee.
Romania celorlalti
Luni de zile am scris despre "Romania oricui". Nu credeam sa ajung sa scriu despre Romania celorlalti. A oricui altcineva decat mine.
Pentru ca am incetat sa mai cred in aceasta tara. Asa, pur si simplu. Cum se decide cineva sa se lase de fumat. Isi aprinde o ultima tigara, o savureza cu placerea condamnatului la moarte, apoi o stinge calm si decide ca este ultima.
Cam asa am facut si eu. Doar ca increderea mea in aceasta tara si in oamenii ei nu mai era de mult un viciu placut, ci mai mult o cursa contra curentului.
Romania mea nu mai exista. A inceput sa se estompeze, incet-incet in fiecare zi pana cand a venit si momentul cand nu am mai recunoscut-o. Nu o mai vreau asa cum este. Si nu vad de ce m-ar putea acuza cineva. Ca nu mai lupt? Ca nu mai sper? Ca as pleaca si maine fara sa ma uit inapoi, daca nu as purta "tara" acestei tari?
Tara asta al carei nume a fost tarat in noroi, care a fost batjocorit si amestecat cu numele unei etnii cu care nu are nici o radacina in comun, tara asta de care am fost invatati sa ne fie rusine, nu mai are nimic comun cu Romania de acum 91 de ani.
M-am intrebat odata : daca mi s-ar da posibilitatea sa ma intorc in timp o singura zi, unde as alege sa ma duc? Si mi-am spus in naivitatea mea romantica : la Alba Iulia, la Marea Unire. Sa vad cu ochii mei dimineata aceea mohorata si miile de oameni care se adunau de pe dealuri...
Dar cum as putea sa o fac? Cum as putea sa nu le spun ca totul a fost degeaba. Ca in mai putin de un secol, Europa ne va privi cu mila, cu ura, cu dispret, dar niciodata ca pe o mare natiune?
Cum as putea sa nu le spun ca unirea este privita azi ca o gluma proasta? Ca in mai putin de un secol am ajuns sa nu ne mai pese?
Cum ar putea sa nu ma dezguste istoria pe care o traiesc?
Mi se cere votul, dar sunt scuipata in obraz. Mi se cere sa ma exprim democratic, dar sunt insultata in inteligenta mea...
Am sa-i las pe altii sa decida. Pe ceilalti, cu Romania lor cu tot!
Sa le fie rusine pentru toti cei care nu vor merge duminica la vot. Pentru toti cei pe care, in decembrie 2009, i-au facut sa nu mai creada in democratie.
Romania asta nu mai e a mea!
Pentru ca am incetat sa mai cred in aceasta tara. Asa, pur si simplu. Cum se decide cineva sa se lase de fumat. Isi aprinde o ultima tigara, o savureza cu placerea condamnatului la moarte, apoi o stinge calm si decide ca este ultima.
Cam asa am facut si eu. Doar ca increderea mea in aceasta tara si in oamenii ei nu mai era de mult un viciu placut, ci mai mult o cursa contra curentului.
Romania mea nu mai exista. A inceput sa se estompeze, incet-incet in fiecare zi pana cand a venit si momentul cand nu am mai recunoscut-o. Nu o mai vreau asa cum este. Si nu vad de ce m-ar putea acuza cineva. Ca nu mai lupt? Ca nu mai sper? Ca as pleaca si maine fara sa ma uit inapoi, daca nu as purta "tara" acestei tari?
Tara asta al carei nume a fost tarat in noroi, care a fost batjocorit si amestecat cu numele unei etnii cu care nu are nici o radacina in comun, tara asta de care am fost invatati sa ne fie rusine, nu mai are nimic comun cu Romania de acum 91 de ani.
M-am intrebat odata : daca mi s-ar da posibilitatea sa ma intorc in timp o singura zi, unde as alege sa ma duc? Si mi-am spus in naivitatea mea romantica : la Alba Iulia, la Marea Unire. Sa vad cu ochii mei dimineata aceea mohorata si miile de oameni care se adunau de pe dealuri...
Dar cum as putea sa o fac? Cum as putea sa nu le spun ca totul a fost degeaba. Ca in mai putin de un secol, Europa ne va privi cu mila, cu ura, cu dispret, dar niciodata ca pe o mare natiune?
Cum as putea sa nu le spun ca unirea este privita azi ca o gluma proasta? Ca in mai putin de un secol am ajuns sa nu ne mai pese?
Cum ar putea sa nu ma dezguste istoria pe care o traiesc?
Mi se cere votul, dar sunt scuipata in obraz. Mi se cere sa ma exprim democratic, dar sunt insultata in inteligenta mea...
Am sa-i las pe altii sa decida. Pe ceilalti, cu Romania lor cu tot!
Sa le fie rusine pentru toti cei care nu vor merge duminica la vot. Pentru toti cei pe care, in decembrie 2009, i-au facut sa nu mai creada in democratie.
Romania asta nu mai e a mea!