Vreme trece...

Nici nu stiu cum a trecut timpul. Mai putin placut decat mi-as fi dorit, insa trec toate...parca mi se pare uneori ca sunt propriul meu spectator, uitandu-ma la viata mea, din viteza unui rapid, pe geamul mai mult murdar. N-am mai putut sa scriu nimic, pentru ca n-am avut linistea sa ma intorc la mine. Dar ...vremea trece...trece...Si daca ma uit la ultimul post, constat ca florile s-au scuturat, s-a umplut orasul de verdeata, ne pregatim de referendum, ne pregatim de cursa din jurul Parlamentului, ne imbulzim ca niste insecte debusolate prin culoarele triste de la metrou si peste toate ramane PRAFUL BUCURESTEAN. Cel mai bun simbol al unui oras care parca nu ne mai incape, unde daca nu claxonezi nu esti sofer, daca nu te imbracesti la urcarea in autobuze nu esti un adevarat "calator", daca nu te plimbi zanatec prin centrul orasului la orice ora din zi si din noapte nu esti "cosmopolit"... Orasul asta care ajunge sa ma sufoce, care ma aduce la disperare, din care - recunosc - n-as putea sa plec niciodata. E ca un viciu, pe care nu am suficienta vointa ca sa-l inving. M-am obisnuit cu viermuiala asta lipsita de sens, cu interminabila asteptare la semafor, cu soferii care ma injura cand trec pe verde pe "zebra", cu soferii pe care ii injur cand "croseteaza" pe strazi inguste si superaglomerate, cu mitocania asta de capitala plina de indiferenta si de agresivitate. Imi place linistea, dar imi place sa caut linistea in acest vacarm al orasului. E ca o oaza pe care o descoperi dupa o lunga si insetata calatorie prin desert. O oaza pe care o gasesc acasa, intre termopane, pe noua mea canapea, citind o carte pe care o culeg cu drag din noua mea biblioteca nu inainte de a-mi admira toata casa, renovata, curata, modernizata...in ton cu orasul pe care il vreau pentru cateva ore departe. Si...implacabil, praful care se aseaza peste toate astea zilnic, indiferent cu ce as lupta impotriva lui, imi aduce aminte ca jungla bucuresteana, e doar la cativa centimetri...dincolo de geamul dublu!