MIZANTROPIE

Cred ca pe zi ce trece ma afund intr-o criza de mizantropie. In cel mai originar sens al cuvantului, in cel mai urat si mai strain pana acum de mine. Tema orasului care m-a napadit data trecuta este unul din efectele acestei crize. Tema imbulzelii, a aglomerarii stupide, a extinderii pe orizontala si pe verticala si a numarului de oameni care creste fara limita, peste limita, inconstient.

Se poate sa mi se traga de la haosul capitalei care se inrautateste pe zi ce trece, se poate sa mi se traga de la “Cavernele de Otel” a lui Asimov pe care tocmai l-am descoperit, sau de la cei din jurul meu pe care ii vad dezumanizandu-se pe zi ce trece, pe clipa ce trece. Ma scoate din minti indiferenta, "je m’en fiche-ismul", agresivitatea, egoismul care parca i-a scos din minti pe toti. Suntem unul pentru unul, eu pentru mine, poate sa te ia dracu’ pe tine aproapele meu, pentru ca - victorie ! - iti voi supravietui si voi stapani la nesfarsit petecul asta de planeta sau ce a mai ramas din ea.

Aceasta superioritate pe care o clamam cu iresponsabilitate, aceasta culme a desavarsirii pe care credem ca am atins-o ca omenire in general, ca specie si ca indivizi in parte... Mancati de boli si de nesfarsite lupte perfect stupide, in numele proprietatii, al drepturilor...oricare ar fi ele si - culmea ! - al religiei, oricare ar fi ea. Toleranta zero cu toata lumea si bani. Iata ceea ce ne calauzeste prin viata, pe cei mai multi dintre noi.

Poate ca multi dintre cei care s-au speriat peste noapte de cazul unei tinere care a murit pentru ca s-a suprasolicitat, vor arunca cu pietre dupa ce vor citi, dar imi asum toate randurile in numele crizei mele de mizantropie. Este pledoaria mea pentru om, omul in esenta lui buna, nu cel pervertit la mercantilism pana in cele mai profunde trairi. Traim, de fapt traiesc, pentru ca vorbesc exclusiv in numele meu, printre oameni obsedati de bani. Oameni care au cate doua servicii, trei, cate este nevoie, care muncesc cate 16 ore, 20 de ore pe zi pentru salariu, comisioane, onorarii, oameni care nu stiu ce este timpul liber, si care nu mai au timp sa faca ceva cu banii pe care ii aduna. Oameni carora nu le mai pasa de nimeni, intr-o lume in care dragostea este cea mai cautata marfa, in care casniciile se fac pe hartie, cu bilantul contabil in fata, cu parinti care isi indeamna progeniturile “sa se ajunga” cu pretul trupului, cu pretul sufletului, nu conteaza. Pe oamenii acestia sa-i iubesc? Care oameni? Masini de facut bani, poate. Masini, punct.

Din ce in ce mai multi, din ce in ce mai inghesuiti, din ce in ce mai straini unii de altii, pe masura ce ne apropie, inevitabil lipsa de spatiu. Cat o sa ne mai inmultim? Pana cand ?

Pana cand “ceva” ne va opri, vrand-nevrand. N-a fost sa fie SARS, n-a fost sa fie gripa aviara. Dar ceva este cazul sa ne opreasca. Si teama ancestrala de catastrofa este singura care inca ne mai face sa tresarim. Teama ca o sa ne ia dracu’ pe toti, in totalitatea noastra, ca si cum individual am fi nemuritori. Traim ca si cum nu am sti ca suntem temporari si ne simtim mici doar in fata unui mare dezastru. Traim ca si cum NU AM STI -( parca Camus spunea asta)- amagindu-ne cu amanarea “acelui gand”.

Ne impietreste insa de groaza ipoteza extinctiei. De parca pana acum, macar un singur om ar fi reusit...sa scape!