Mimi

E greu sa te desparti de unii oameni, dar la fel de greu e uneori sa te desparti de lucruri. Imi amintesc ca prima mea jucarie, un iepure de cauciuc a fost daruita la un moment dat unui alt copil. Multi ani dupa ce eu incetasem sa mai fiu un copil. Si totusi mi-a lipsit. Mi-a fost greu sa ma despart de vechea mea mobila, de patul in care deschisesem practic ochii spre lume, de bibilioteca cu "mileu", unde stiam cu ochii inchisi locul fiecarei carti, chiar si de dulapul devenit mic si neincapator pentru multele toalete de femeie matura.

Toate au ramas in mintea mea, la locul lor, ca si cum n-ar fi luat niciodata, dezmembrate, drumul ghenei de gunoi.

De Mimi insa nu pot sa ma despart. Are atata inteles pentru mine, imi este atat de draga, incat ma intreb daca nu cumva a stiut ca imi iau o masina noua. Asta pentru ca n-a mai vrut sa mearga cu cateva zile inainte ca "noua" sa soseasca in fata blocului. In rest, Mimi nu m-a suparat niciodata, desi nu a fost practic niciodata masina mea. E masina sotului meu si niciodata nu mi-a fost rau in ea (desi sufar de rau de masina), in ea am pus prima oara mana pe volan ( in poligon, pentru ca nu am carnet), cu ea am fost la munte, cu ea am facut jumatate de tara in numai trei zile si nici macar o singura data nu a dat semne ca n-ar mai vrea sa mearga. Sunt multe lucruri care ma leaga de ea, de la torpedoul in care indesam tot felul de lucruri, pana la portbagajul in care faceam curat deopotriva cu "omul" meu, de la scrumiera in care pastram fise, pana la oglinda artizanal prinsa de suportul ei.

Mimi nu e o masina oarecare. E prima mea masina, oricat ar fi de improprie aceasta afirmatie. E prima masina din viata mea, pe care am spalat-o ca tot romanul in fata blocului. E prima masina pe care am indragit-o de la cauciucuri pana la unica oglinda retrovizoare. Si daca restul lucrurilor le pastrez doar in amintire, pe Mimi n-am s-o dau niciodata. Cred ca s-ar bucura sa stie lucrul asta si ca - foarte curand - va pleca din nou din parcare...