E o intrebare poate prosteasca, dar eu una nu am un raspuns la ea. Desi de multe ori m-am intrebat de fapt la ce se refera emanciparea noastra? Dincolo de faptul ca ni s-a permis sa muncim si sa votam? Acasa, departe de ochii lumii, cate dintre femei sunt pana la urma emancipate?
Am cautat in DEX o definitie care sa ma lamureasca mai clar asupra sensului acestui cuvant : emancipare, si cica ar fi vorba despre castigarea independentei? Care independenta? Pana la urma independenta este un lucru atat de relativ, incat indiferent cum am da-o, practic nu exista. Tocmai pentru ca societatea in care traim ne face sa fim "interdependenti". Or fi fost poate oamenii liberi acum sute de mii de ani, prin pesteri cand nu depindeau de nimeni ca sa fie sau nu mancati de salbaticiuni, dar in ziua de azi, toti depindem unii de altii.
Si atunci, emanciparea femeii la ce se refera?
Vreti sa va spun ceva? Ma sperie cate femei traiesc de fapt la fel ca acum un secol. Si nu va ganditi la comunitati retrase sau cu orientari religioase inedite. Sunt mult mai aproape, sunt printre noi!
Sunt femei educate, care termina inalte scoli, care se numara printre intelectuali, care citesc, care se cultiva, care muncesc, au un salariu si pana la urma, de nimeni nu "depanda".
Si totusi aceleasi femei, isi traiesc viata personala ca acum mai bine de o suta de ani. Femei pe care barbatul alaturi de care traiesc le controleaza cand pleaca si cand vin acasa, care trebuie sa aiba motiv pentru tot ceea ce fac, care trebuie sa justifice pe ce cheltuiesc banii pe care de altfel ii castiga din munca lor. Femei care tremura la gandul ca nu au facut bine curatenie sau mancarea nu e prea buna.
Femei care nu pot vorbi la telefon decat pana la o anumita ora, pentru ca "el", sotul, concubinul...sau cum s-o mai chema...nu le da voie.
NU LE DA VOIE!
In secolul 21, femeile de langa noi, multe dintre ele, traiesc la fel ca strabunicile noastre. Poate doar muncesc mai mult, pentru ca acum au si serviciu, dar acasa sunt tot "bune doar la cratita".
Femeile astea emancipate se tem de divort si de gura lumii. Se tem sa ramana nemaritate, ca nu se cade. Chiar atunci cand isi proclama libertatea de a fi singure, sfarsesc prin a se casatori, pentru ca asa e mersul lumii. Si tot ele, le judeca pe cele - putinele - care nu fac la fel.
Ma cutremur de fiecare data cand ma gandesc la femeile pe care le cunosc, mai bine sau mai putin bine si care sunt batute acasa, maltratate, reduse la statutul de servitoare in propria lor casa si care nu fac nimic pentru a se elibera. Care cauta motive sa-si justifice neputinta de a se ridica peste mizeria la care sunt condamnate.
Aceleasi femei care - la fel ca odinioara - inseala fara remuscari, nu din pasiune, nu din nevoia de a-si exprima liber sentimentele si dorintele, ci din neputinta. Din neputinta de a incheia o existenta cumplita si a-si croi alta pe cont propriu.
Oare cate dintre noi pot spune cu mana pe inima ca sunt partenere iubitului, sotului, concubinului? In cate dintre casatoriile de langa noi "el" are ultimul cuvant? De ce? Pentru ca i se permite.
Nu ma luati in seama. E o reflectie personala, o revolta care ma cuprinde din cand in cand si-mi vine sa...sa nimic. Asa e poate legea firii, e legea celui mai puternic, a celui cu pumnul mai greu... a celui cu contul mai mare... si a celui care permite sa i se refuze statutul de OM.
No comments:
Post a Comment